Zeiţe şi femei

Clelia Ifrim

Cum arată trupul lunii?
Dincolo de metaforă, pentru că poezia poate avea şi trup de lună, cum arată acest trup real care ademeneşte?
"Atunci luna îl ademeni zicându-i /Vino cu mine /Îţi voi arăta calea fără de întoarcere ". De la zeiţa Bendis, zeiţa lunii din mitologia traco-dacică, reprezentată cu sânii mari, până la şoapta " Mi amor " din poezia Flaviei Cosma, luna a fost şi a rămas simbolul nopţilor de dragoste, al feminităţii, al fertilităţii. Ciclurile lunii, atributele ei , fazele ei, guvernează marile sărbători, religioase şi laice, primul semănat, culesul, naşterile, care sunt mult mai multe în nopţile cu lună plină, dar deopotrivă ea guvernează şi moartea.

Cum arată trupul lunii?
Poate este doar "patul îngust ca o lamă de cuţit." Mai mult decât în alte cărţi, şi mă refer la "Cartierul Latin " sau " Pe căi de nimeni ştiute ", poezia din această noua carte, este o poezie senzuală. Puritatea gesturilor de început arde la fel ca şi cunoaşterea de mai târziu.
"Imi bronzez braţele la flăcările mici" este versul unei adolescente care se joaca cu focul, neştiind încă nimic despre el, dar şi versul unei femei care a trecut prin "negura care ţipa ca o jivină ".Strigătul ca un foc negru are aceeaşi valoare poetică şi umană ca focul alb al purităţii.
Femeile din cartea "Trupul lunii" au moliciunea şi viclenia felinelor, sau puritatea şi viaţa scurtă a păsărilor, sau alunecarea neagră a focilor.
Dorinţele le modelează trupul pregătit de zbor sau trupul ros de viaţă. "Viaţa ca o târfă bătrână / Râde arătându-şi colţii,/ Gingiile." spune Flavia Cosma în poezia "Dorinţă ". De la dorinţa lui Eminescu din poezia cu acelaşi titlu, până la mărturisirea de mai sus, sunt continente de poezie.
"Lirismul barbar " se împleteşte cu metafora, dar "podurile de mătase " nu durează prea mult. Maya, valul, iluzia care uneori este "mai tare decât o legătură de fier", cum am citit într-o carte japoneză, iluzia care este prezentă în orice poveste de dragoste, se poate rupe oricând.
Pânda, vânătoarea, haita, sunt mereu pe aproape. "Am gustat odată din carnea turturelelor" este o spovedanie publică, o mărturisire hrănitoare.
Şi poate chiar mai mult. O recunoaştere a participării la vânătoare. Şi dragostea păsărilor este asemenea cu dragostea oamenilor. Cine pe cine răneşte?
Cine pe cine vânează? O amintim din nou pe zeiţa Bendis, care în panteonul grecesc, în Rodosul atât de mult iubit de Flavia Cosma, era corespunzătoare, sau asimilată zeiţei Artemis, zeiţa vânătorii.

Ce trup are luna ?
In mod sigur trup de apă, cu "glezne de argint ", ca să folosim unul din apelativele altei zeiţe, din belşug reprezentată în cartea de faţă, zeiţa mării, Thetis.
"Moartea alunecă lin peste glezne", spune un vers din poemul "Haita ".
Haita nu este numai o ceată de animale, sălbatice sau sălbăticite. Şi valurile oceanului, pe ţărmul căruia Flavia Cosma îşi petrece o bună parte din viaţă, pot veni în haită.O haită albastră, moale, care îneacă încet. "Pupila ochiului de peşte se dilată / În adâncimi albastre / Un tânăr zace trist pe fundul mării.
O poezie a dualităţii. Revărsarea, înecul, dar şi seceta , procesiunile rituale de scufundare în apa oceanului a unei statui de zeiţă, tocmai pentru a aduce fertilitatea pe ogoarele pustii, bântuite de secetă. Este un ritual care are corespondenţe în toate culturile şi mitologiile, dar pentru că zona amer-indiană, California, Argentina, Peru are implicaţii profunde în biografia Flaviei Cosma, acest ritual de scufundare în apă are o intimitate secretă şi în poezia ei : "Şoldul zeiţei tremură sub munţii de apă "
Un ritual care face parte, ca şi gustatul cărnii de turturele, din cunoaştere, din iniţiere.

Ce trup are luna ?
Cel mai simplu răspuns îl găsim în poezia de numai şapte versuri, care dă şi titlul cărţii: "Plutea un parfum peste râul adânc, / Un parfum sălbăticit şi negru./ Ţâşnea din trupul lunii aplecat peste noi, / Când şi când luminând /Pântecul gol al apei/ Şi ca dus dintre vii / Chipul tău. "
O poezie de ritual laic, nocturn, dar şi diurn. O dorinţă diurnă de anulare a nopţii goale, când "arta-neîmplinirii năpădeşte firea ".Un ritual pentru regăsirea soarelui. Poezia Flaviei Cosma ar fi imperfectă, ar fi spusă doar pe jumătate, dacă trupul lunii nu şi-ar căuta perechea. Ea se împlineşte odată cu găsirea trupului soarelui.
Legendele din totdeauna spun că soarele şi luna au fost cândva frate şi soră. De la poezia vechiului Egipt, trecând prin poezia de dragoste din Cântarea Cântărilor, până la poezia japoneză, iubita este sora cea mică.Există şi în cartea "Trupul lunii" o mărturisire a acestui adevăr: "In zilele când nu scriu poezie / Mă joc de-a v-aţi ascunselea cu soarele" Jocuri pure care ard toată viaţa. Jocuri de-o frumuseţe brutală, neprelucrată, care ţine de originea lucrurilor. In urma jocului rămân "foiţe de hârtii înspăimântate "
Drumul fără întoarcere este de acum doar pentru cea care l-a provocat. Luna. Pentru celalalt, Soarele, drumul continuă. A rămâne şi a pleca mai departe. Cele două principii,masculin si feminin, vechi de când lumea.

Ce trup are luna?
In cele din urmă ea are trupul celei care scrie. De acum înainte, singură. A mânca din carnea turturelelor înseamnă a cunoaşte. O dorinţă de iniţiere, o jertfă personală, anonimă, pentru a putea scrie despre cele jertfite.

Clelia Ifrim