Trupul lunii
de Flavia Cosma

(Fragment)

Emigraţie

La fel cu vrăbiile
Scăldându-se în praful drumului
Şi adormind apoi toropite
In lumina blândă de toamnă,
Omul întins pe caldarâm,
Exilat undeva în America,
Zace învelit în sacul său murdar,
Încercând să adoarmă în spaţiul
Dintre soare şi piatră.
Riduri adânci îi brăzdează faţa matură,
Mâinile lui mari, învăţate cu munca,
Strâng la piept sumanul zdrenţuit,
In cugetu-i slăbit omul şopteşte într-una
Ca pe-o rugă dementă,
Gândul-speranţă că mâine va găsi ce căuta,
Aici pe trotuarul metropolei,
Printre clădiri de sticlă lucitoare,
Cu visul sfios despre viaţa cea nouă
Mototolit la picioare.

Nimicuri albastre

Materia organică
Arde nestăpânită.
Cerul ne apasă,
Valul ne alungă.
Sigur de el, adâncul,
Ne ademeneşte.
Moartea, palidă soră,
Pândeşte.

Florile îşi întorc faţa de la mine.
Câinii leşină când trec pe lângă ei,
Mâţe flămânde imploră îndurare,
Cu ochii pe cer.

Mâna mai strânge la piept
Nimicuri albastre, dulci efemeride.
Ochii blajini, zâmbetul bun,
Azi se feresc din cale-mi,
Nu mai găsesc nici firele, nici vrăjile,
Cu care mă ţineai ferecată
La aceeaşi distanţă de inima ta,
Braţele-mi sunt libere să cuprindă neantul,
Pasul mă poartă pe căi neştiute,
Mă-ndepărtez acum.

Ce oboseală mi-ai lăsat, iubite!

Odată...

Am gustat odată
din carnea turturelelor,
m-am înfruptat din pulpe de iepuri şi de miei,
Am mâncat din carnea cailor blajini,
Pe altarul foamei
Sacrificaţi şi ei.

M-am cuminecat din tot ce-i viu.

Adevărat vă spun
Friptura de porumbel sau de iepure
Este grozav de gustoasă.
Miroase ca iarba, ca ţărâna înfoiată primăvara,
Ca o aripă care se zbate
În voia vântului
Seara.

Despre carnea de cal,
Despre gustul amar al inimilor mari
Sângerânde,
Nu-mi mai aduc aminte,
Nu mai ştiu.

Reconstrucţie

Te reconstitui din nimicuri dragostea mea
te regăsesc, oarbă şi tristă,
în porii mei înebuniţi de dor.

Îţi conserv mâinile, buzele,
Pieptul lucios, osteneala,
În memoria geografiei mele pe care tu
Ai atins-o în fugă
Ca şi cum împotrivindu-te, nici nu vroiai s-o atingi.

Ca şi cum intâlnirea noastră
Îţi fusese dinainte ştearsă
Din amintire.

S-au întâmplat minuni
Sub semnul neîmplinirii,
În prezenţa ielelor pocite, veninoase,
Care cobeau şi vrăjeau,
Ispitind, poruncind.

Am fost în braţele tale?
Sau poate doar visam
Că eram?

În zilele când nu scriu poezie...

In zilele când nu scriu poezie,
Mă joc de-a v-aţi-ascunselea cu soarele.
El se strecoară ghiduş printre nori,
Eu mă ridic pe vârfuri aşteptând,
Şi-atunci când vreau să plec,
Obosită,
El mă orbeşte, râzând.

Când închid ochii
Sub pleoape zăresc picioarele-i de aur,
Săbii de foc taie zarea fâşii.
Ceasul bate arar, zilele trec uşor, pe nesimţite,
Lumina se retrage sub pături ruginii,
Jocul de taină alunecă lin
Pe firul gândului meu.

Undeva mai la umbră
Zâmbeşte Dumnezeu.

Aşteptare

Furtuna îşi oprise răsuflarea
Se pregătea de luptă, aştepta.

În căldura bolnavă plină de praf lipicios,
În zumzăitul depărtat al ventilatoarelor,
Şi faţă-n faţă cu televizorul
Care deschis
Vorbea numai despre morţi groteşti,
asasinate oribile,
Patul strâmt ca o lamă de cuţit
Ne tăia inimile în fâşii subţiri,
Transparente.
Broboane de sânge se prelingeau fierbinţi
pe podea.

Amintiri dureroase
miroseau amar chiar de la mari depărtări
a fum, a tămâie
şi a focuri umede.