Invenţii

Când Dumnezeu a inventat
Creaţia artificială,
Fiindcă tot nu mi avea nimic de făcut—
A izgonit şi omul în Raiul imperfect,
Locul acesta în care pomii
Rămân pe jumătate uscaţi,
Odăile se deschid înspre hăuri,
Perdele grele de praf atârnă
Pe pereţii fără ferestre,
Iar scările multe şi drepte
Nu duc nicăieri.

Ploaia dintâi cade cu stropi mari,
Lacomi, ţânţarii ne muşcă prin somn,
Flori de iasomie zac rupte în pridvor
Cavouri albastre şi vezi
Rânjesc din guri ştirbe
Ameninţător.

Ca să-nţelegem mai bine
Rostul aducerii noastre aici,
Ieşim dimineaţa-n grădină;
Sub sori de zambile, copacii,
Se umflă în pene.
Păsări colibri ţâşnesc în lumină,
Umbre timide, măturând pereţii,
Ne sărută pe-obraji, bolborosind ceva
In graiuri infantile,
In timp ce sub grămezi de ramuri putrezite
Şerpi veninosi îşi ascut colţii-cuţite,
Aşteptând miezul nopţii ca să atace,
Intârziaţii trecători.


Vară Imposibilă

Aerul dospit se nămoleşte.
Miroase de parcă oraşul
S-ar fi mutat prin famec,
La malul unui lac.
Pescăruşi înfoiaţi
Adorm pe asfalturi fierbinţi.
Miasmele grele ne transportă brutal
La ţărmurile altor continente;
Revedem în gând lacurile tulburi,
Epidermele brune respirând dorinţe,
Cerurile moi, portocalii, albastre,
Tristeţile adânci, şesurile vaste.

Pod peste lume,
Iubirea străină
Mă arde sălbatic
Cu marea-i absenţă.


Vis Plăpând

Prinde-mă de mână, vis plăpând,
Dă-mi să beau licoarea de bine făcătoare,
Priveşte-mă cu ochi apoşi de câine,
Şi spune-mi încăodată
Că-i fi aici şi mâine.

Chiar dacă nu-nţeleg vorbirea-ţi mută,
Chiar dacă ne despart gânduri şi văi,
In noaptea asta caldă
Fiorul se strecoară
Din cupa de cristal
In ochii tăi.


In Mâzga Nopţii

In mâzga nopţii—
O noapte stranie,
Străpunsă de fulgere şi
zgomote ciudate,
Un helicopter bâzâie sălbatec
Răscolind pletele copacilor,
Zgâlţâind nerăbdător
Baierele porţilor.

Fugarul se ascunde în pâcla-ntunecoasă,
Departe de ochiul lui Dumnezeu,
In nămolul lacom şi care-l cuprinde
Pân-la genunchi,
Până la brâu.

Luminile reci taie noaptea străină
In felii de gard, de case şi de ploi.
Zumzetul monoton, de rele vestitor,
Alungă somnul din gene,
Ne reaminteşte că foarte aproape
Pândeşte hoţul de inimi
Pitulat în grădină.


Pe Căi de Nimeni Ştiute…

Am intrat din nou în cimitir
Pe căi de nimeni ştiute;
M-au întâmpinat eucalipţii regi
Cu trunchiurile mari, despuiate,
Pielea lor molatică
De prunci îmbătrâniţi,
Infiorându-mă ca altă dată.

Băncile-s rămase tot la locul lor;
Florile din an s-au topit în ţărână.
Pietre de căpătâi cu inscripţii arabe,
S-au lăsat şi mai mult într-o parte,
Plante cărnoase cu păstăile pline din care
Seminţele stau gata să ţâşnească,
Răsuflă din greu, în chinuri născând.

O pană sură trece, purtată de vânt;
Eucaliptul bătrân îşi scutură ţoala
Deasupra creştetului meu.
Rămâne gol, tremurător,
De pofte şi gânduri gemând.

Cuprinsă de dor,
Trec pe sub coama-i stufoasă.
Umbra ta mă-nsoţeşte în valuri,
Ca marea venind şi plecând,
Simt degetele tale lunecoase
Pe şira spinării ritmic dansând,
Aş mugi, aş striga,
Dar marea o face mai bine,
In vreme ce soarele
Toropeşte cu-ncetul
Nevoia-mi de tine.