"Îngerul din culisele visului"
Ioan Ţepelea

Ne-am ocupat nu de mult, în urmă cu vreo două numere, de poeţi români din Canada. De fapt, era vorba de o poetă din Toronto. Astăzi, din acelaşi perimetru al depărtărilor vom stărui cu însemnările asupra altei poete, despre care Ana Blandiana spunea că are poeme "pline de sensibilitate şi vibraţie, scrise atât în limba română, cât şi în limba engleză." Debutul în limba română s-a produs în 1997, la Editora Eminescu, după ce în 1992, publicase la Texas Tech University Press un volum bilingv cu 47 poeme. Flavia Cosma este inginer principal de sunet la Televiziunea din Toronto şi a scris, produs şi realizat o serie de piese pentru copii şi documentare t.v. (cu unul dintre acestea, România, o ţară la răscruci, a luat premiul Canadian Scene Naţional Award, în 1991).

Prezenţă activă în multe reviste, dar şi în multe antologii, poezia ei este tradusă şi în câteva limbi. De asemenea, a publicat în Canada o carte pentru copii, intitulată Basme, având în curs de apariţie alte volume de poezii. Păsări şi alte vise, volumul publicat în 1997, la Editura Eminescu din Bucureşti, surprinde, dar şi dezvăluie forţa creaţiei unei poete detaşate de "ingineriile" ce mişună azi în lumea creaţiei poetice, doar de dragul afirmării cu orice preţ, mai ales sub aspectul originalităţii. O ubicuitate în haina modestiei dar şi a unei singurătăţi asumate doar ca principiu mai aproape de ataraxie, face ca poezia Flaviei Cosma să stâmpere nenumărate gusturi. Combustia arderii poetice, sesizabilă în fiecare poem, înalţă cota de interes a mesajului -- unul limpede şi uneori calofil -- încât volumul, în integralitatea sa, dă seamă de îngerul din culisele visului, nimeni altul (poate) decât autorul.

"Arde pădurea cu strigăte mari! / Cenuşa coboară în valuri pe pleoape, / Ţipătul sfâşie bolţile pe rând / Tot mai sălbatic, tot mai aproape." În fargmentul citat, din poemul, Arde pădurea, poeta face o demonstraţie a mijloacelor estetice investite, lăsând argumentele proprii doar sub forma unor ecouri. Aceasta în sensul în care Gerard Genette vorbea despre ecouri ale argumentelor sau argumente prin posteritate şi maturitate. În fond, era vorba de "proba timpului" ca probă incontestabilă şi definitivă a calităţii. Poemele Flaviei Cosma au girul de vechime cu care străbat spaţiile comunicării şi impun selecţii directe între sentimentele poetei, abstractizate numai la înălţimea comunicării. Conştienţi sau cum spune poeta, "Cu uitarea înscrisă pe frunte", rostul nostru este mereu optimist, neputând zăgăzui zbaterea, adică "Să trecem cu bine şi noaptea şi focul". În raportarea directă la ceea ce-ţi oferă statutul de om, Flavia Cosma se pune în dispută cu gloria proprie, care doar face parte din existenţa sa dar nu o şi apără. "Gloria", aşa cum o vede poeta, "este că exist fără soare, / Căutată, pândită, obsedată, / Dispreţuită şi dispreţuitoare" (Glorie, p. 7)

Poemul Dacă aş putea se conjugă perfect cu starea de realitate şi vis, de plutire prin cosmosul dorit, invocat în împlinirea visului. Dar, la capătul visului, niciodată rostul nu poate fi la fel de sigur, nu poate fi doar cel sperat, putând avea adesea chiar chipul sinonim cu "un balaur cu şapte limbi de foc". Metafora induce în formula ei, de multe ori chiar din start, iluzia formulei împlinite, conferind statutul liric şi artistic al versului, poemului, cărţii sau operei. Ne amintim, fără a dezvolta subiectul sau fără a exemplifica de ceea ce Monroe Beardsley oferea prin "Iluzia intenţiei". Spaţiul nostru limitat ne obligă la restricţionări, la anulări, la renunţarea unor prelungiri din recuzita esteticului.

O undă pesimistă răzbate din liniile poezie Flaviei Cosma, chiar şi atunci când titlurile zâmbesc, se vor punţi existenţiale într-o lume a păsărilor. Pasărea chiar, invocarea ei, fiinţarea ei în poem reprezintă o motivare sigură a celor afirmate şi, de ce nu, o căutare perpetuă... În singurătatea sa, poeta caută pasărea aşa cum îşi caută "mama sluţită de doruri şi rea". Căutarea sa invederează durerea, neastâmpărul acesteia nutrismentul salvator, spiritual ascuns de trup, alcătuirile uitării. "Caut în faţa ta şi nu găsesc ce caut / Caut în ochii tăi. Înverşunat caut în ochii tăi / Locul de unde-a zburat pasărea mea bolnavă / Ca s-o pun înapoi" (Caut, p. 13). Ciclul de trei poeme (Trei cântece pentru Artur), unul cu impregnare existenţială aparte, pare ca o dorinţă de a stăpâni singurătatea, o singurătate ca o beţie continuă între viaţă şi moarte, în căutarea uitării. Cele trei poeme, 1. Târziu, după-amiază, 2. Căldură vânătă şi 3. Umbre de fum şi de smirnă, au tot acelaşi foşnet al uitării.