Neant binevoitor

Flavia scrie precum respiră. Limpede, firesc, dintr-o necesitate vitală. Poezia ei, în care lumea cea mare, de la dimensiunile cosmice până la detaliul casnic al unui mers de pisică, apare ca o proiecţie a Eului, acumulează funcţii ezoterice. Sub aparenţa unei lirici de notaţii simple, menite parcă numai să salveze câte ceva din ceea ce nu trebuie uitat, ea ne aduce sub priviri un text din cele rar văzute, un descântec.

Deşi o ştiam de atâta vreme, am cunoscut-o pe Flavia cea adevărată din poezie: poem după poem, respiraţie după respiraţie, ea se dezvăluie cu o exactitate chirurgicală, dar se înfăşoară de îndată, cu următorul poem, în noi văluri impenetrabile de taină. Această experienţă am trăit-o cu fiecare carte a Flaviei. La fel mi s-a întâmplat şi acum, cu Neant binevoitor. Din ce-mi şoptise ea, dându-mi cartea, pentru a scrie rândurile de faţă, din ce am citit eu, poem după poem, am trăit senzaţia că descifrez o incantaţie, or rugăciune de îmblânzire, de îmbunare a neantului, a morţii, a haosului, a spaimei, a durerii. Şi, deodată, am găsit aceste versuri:

Poamele verii-s uscate, golite de sâmburi
Arşiţa mă prinde, mă risipeşte
În cele patru puncte cardinale.
Şi-s un toiag de care rând pe rând
Mulţimile se sprijină trudite,
Şi sunt neantul binevoitor,
Forma iluzorie a disponibilităţii totale.

Urmează alte poeme, menite să-l liniştească pe burghez, să-i şteargă sudoarea fricii de pe frunte. Poezia e şi leac, şi boală învinsă, cum spune fiul Lancrămului, şi vis. Dar uluirea descoperirii adevăratei identităţi a neantului binevoitor nu a mai apucat să se topească sub balsamuri. Am rămas sub vraja rece a acestei mărturisiri curajoase. Neantul binevoitor, în faţa neantului indiferent - aceasta este poezia Flaviei.

Victoria Dimitriu