Treceri prin Foc
Copilul a zăcut în spital;
A trecut prin foc şi nimeni
Nu i-a putut lua
focul de pe umeri.

Copilul s-a stins în spital;
Soarele s-a prelins
Picătură cu picătură în mare.

Şi la sfârşit -
Când toate aceste-au apus -
Am văzut copilul de partea ceealaltă;
Nu mai era un copil,
Dar nici el nu mai era:
Era cineva care trecuse prin foc
Şi era singur.

Mama Mea

Mama mea nu cânta la pian;
Degetelor mele întinse, crescând,
Nu le găsea un rost,
Nu le dădea povaţă;
Ea nu cunoştea
Sensul înalt al zborului;
Firea ei nu era îndrăzneaţă.

Mama mea nu citea
Cărţile savante, marea literatură;
Poezia o făcea, rând pe rând,
Să râdă sau să plângă;
Ea fredona liniştit
Cântece triste despre Iisus,
In vreme ce cuta din frunte
I se adâncea nătângă
Şi faţa-i, tot mai albă devenea.

Mama mea nu ştia mare lucru
Despre treburile acestei lumi,
Dar zâmbetul ei, ca flăcăra lămpii,
Ştia totul despre toate cele,
Inainte de a se stinge, prea curând,
Lăsându-ne în braţe tot întunericul,
Nemărginit, flămând.

Bunica mea ştia şi mai puţin,
Dar mâinile ei, vrăjitoare bătrâne,
Făceau şi desfăceau vieţile noastre,
Năframă transparentă,
Miraculos cuvânt,
Ca un vis înflorit,
Intins peste lume,
Ca o pală uşoară de vânt.

Unde-i Acum Destinul?

E sângele meu, împrăştiat
Pe aşternuturi, în eprubete.

E scheletul meu, despuiat de carne,
Palid strălucind în raza argintie.

Unde-i acum Destinul?
Cum au scăpat căluţii lui din hamuri?
Ţipete flămânde tăcerea sfâşie,
Rânjete ştirbe colţii-şi adună.

Eu sunt acum izvorul,
Susurând, fântâna
Licoarea-ntunecată, ruginie
Fără oprire picurând din vene.

Dindărătul lentilelor groase
Atenţi, câţiva savanţi mă privesc
Crezând că poate-au înţeles
Ceva despre mine.

In Umbra Vremii

Şi pe ei îi ajunge din urmă
Bătrâneţea şi moartea.
Şi pe ei îi vor îngropa alţii
La umbra vestitelor ruine;
Căci toate se sfârşesc
Atunci când le cunoşti;

Deşi s-ar zice că, nemuritori,
Hibiscuşii-nfloresc fără-ncetare,
Florile lor lascive, înfoiate,
Aşteptându-mă pline de dor
De un an şi mai bine.

Iubire Temporara

Iubire temporară, ca frunza ce cade
Fără să vrea şi fără să-nţeleagă,
Ca lacrima din ochiul somnoros,
Sau vântul ce adie peste ziduri şi pietre,
Imbrăţişându-le imperfect,
Cu suflu-i ambiguu, duios.