Flavia Cosma-Le miel trouble du matin

de Antoaneta Turda

O apariţie editorială recentă mi-a atras atenţia la sfârşitul anului 2012. Este vorba de antologia Le miel trouble du matin ce poartă semnătura poetei canadiene de origine română Flavia Cosma. Apărută la prestigioasa editura pariziană L'Harmattan cartea adună între paginile ei versuri de o tulburătoare vibraţie poetică ce stă sub semnul iubirii ipostaziată în diverse forme: iubirea propriu-zisă ce duce deseori cu gândul la iubirea carnală, iubirea faţă de natura care, la fel ca şi omul, este creaţia divinităţii şi iubirea faţă de Dumnezeu care scoate în evidenţă nu doar frumuseţea lumii ci şi limitele individului. Aceste teme centrale ale întregii lirici ale poetei sunt bine marcate în antologia alcătuită de Denis Emorine împreună cu autoarea care s-au străduit să transpună în limba franceză emoţia lirică izvorâtă dintr-un preaplinul sufletesc. Fiinţă extrem de caldă, capabilă să transmită celor din jur toate vibraţiile sufleteşti ce trec de la melancolie la bucurie şi speranţă, autoarea ne oferă prin acest volum editat într-o limbă atât de cunoscută, un regal liric care stă sub semnul divin, poezia Dieu joue avec le ciel fiind relevantă mai ales în fixarea unui anume cadru natural:
"Dieu joue avec le ciel-
Il lui peint le visage adroitement,
Les couleurs-bleues et rouges et vertes-
déferlent sur le dôme des cieux,
En plis ondulés, majestueux, changeants."

Aşezarea sub semnul divinităţii şi aspiraţia către absolut generează setea de evadare în vis care vine în ajutorul depăşirii tragicei condiţii umane:
"Je m'élève sur la pointe des pieds
Et je crois encore que je flotte;
Le néant s'élève sur la pointe des pieds
En même temps que moi;
Des cercles sonores tourbillonnent
Dans des océans profonds."

Conştientizând că tragismul existenţei îşi are ca punct de pornire limita umană, Flavia Cosma propune o soluţie, poate cea mai importantă, de a înlătura dramatismul din viaţa noastră: iubirea. A iubi este pentru această poetă creştină, un act atât de profund încât atinge totul, nelimitându-se la iubirea carnală şi pătimaşă a tinereţii. Desigur că numai iubind poţi spera la un trai paşnic iar autoarea foloseşte tot arsenalul simbolic ce conduce cititorul pe drumul iniţiac al păcii interioare şi al împăcării cu sine, cea mai reprezentativă poezie în acest sens fiind Comme dans un jeu d'enfant... în care porumbelul, simbolul inocenţei, al iubirii şi al înfrăţirii este raportat la puritatea copilăriei.

Trăind întru iubire Flavia Cosma are capacitatea de a surprinde frumuseţea lumii, aşa cum bine demonstrează în poezia Le Magnolia. Capacitatea de a surprinde miracolul universului este rezultatul efortului de a spera. Speranţa şi profunda credinţă în Divinitate răspund prompt la provocările vieţii chiar şi atunci când pare că trebuie să trecem prin viaţă avansând penibil parcă printre mormane murdare de zăpadă, momentele cele mai tragice ale existenţei fiind depăşite prin rugăciune:
"Comme tout le monde,
Je prie Dieu de temps en temps,
Pour expier mes péchés,
Le soir au coucher, dans le noir,
Quelquefois les dimanches,
On pendant les jours fériés avec la lumière
tamisée."

Căutarea lui Dumnezeu şi mai ales descoperirea semnelor trimise de El sunt magice:
"Maintenant je sais pourquoi Dieu
Cache son visage si loin d'ici,
Dans les yeux sans portes du nouveau né,
Dans les fièvres de la nuit,
Dans l'immobilité"

Magia acestor revelaţii implică un decor adecvat, concretizat la această poetă, prin invocarea nopţii. Cadrul nocturn propice evadării din cotidian duce cu gândul şi la beneficiile visului şi ale somnului, confundate, deseori, la Flavia Cosma cu moartea. Ce înseamnă moartea pentru această poetă? Dincolo de umbra sa întunecată, moartea poate aduce în memoria afectivă chipuri dragi răpite mult prea devreme cum e cel al mamei şi al bunicii evocate în Ma mère.

Pendulând între vis şi realitate, între somn şi acea stare de veghe capabilă de a surprinde sublimul şi grotescul lumesc, poeta plecată în 1974 din România comunistă, a traversat, de-a lungul existenţei sale, spaţii imense, fiind mereu fascinată de miracolul vieţii surprins în fiecare volum bine reprezentat în această antologie în care am găsit, la un moment dat, un testament poetic tulburător:
"Avant de mourir
Je parlerai de chemins,
De collines pierreuses
sans fleurs en leurs seins,
Du désir de fuir,
Et du désespoir,
Des vagabonds perdus,
Voyageurs égarés,
Les premiers d'entre eux, les derniers d'entre
eux,
Ou de ceux qui pensent à prendre la route,
Un jour."

Lectura acestei antologii, dincolo de a-mi întări convingerea că miracolul vieţii poate fi trădat de urâţeniile ei şi că elanul divin poate fi estompat de vicisitudinele existenţiale, m-a făcut totuşi să înţeleg că viaţa e fabuloasă în întregul ei şi că merită să-i ascultăm freamătul.