Peisaj cu daimunol

Despre poezia Flaviei Cosma am scris în revista UNU, nr. 8-9 (162-163) din 2003. Spuneam atunci că la Flavia Cosma ,,surprinde (...) forţa creaţiei unei poete detaşate de "ingineriile" ce mişună astăzi în lumea construcţiei poetice", că poemele sale sunt într-adevăr cum le vede şi Ana Blandiana ,,pline de sensibilitate şi vibraţie", fie că sunt scrise în limba română sau în limba engleză. Volumul actual, cel cu titlul Jurnal pare a fi, din start, o amplă autodezvăluire a existenţei sale poetice. Până şi versurile ce vin să justifice încărcătura poematică a autorei, substanţa volumului actual, impun o realitate asupra căreia poeta a meditat, reuşind să surprindă într-o crudă şi adevărată esenţializare că poezia se dăruie doar:

       ,,Celor ce cu daruire risipesc
       Clipa de clipa, eternitatea"

Trebuie sa spunem de la inceput şi faptul ca, intreaga poezie din acest Jurnal conjuga, concis şi cu efect sideral, idei şi perceptii dintr-o existenta purtata pe umeri cu obstinatie, exiguitate şi cu un ezoteric folos, şi inteleasa aşa cum Dumnezeu ne-a dat-o, ca o incantatoare şi dureroasa devenire in acel Eu ce ne insoteşte destinul. Este parca o viziune de preistorie sub dalta cereasca a poetei, cand spune ca ,,Trupurile goale se-ncolacesc salbatic / Si furca de foc a Satanei / Iti strapunge pieptul" ca in poemul 1 (Durerea te imbata amara ca vinul) sau o necuprindere de zbor dincolo de perdeaua odaii in care doar ,,patul aspru al bunicilor" şi mirosul suav de fan nedospit oferea inzdravenire, ca la poemul 2 (Vantul cald de toamna aurie). In file marile teme, veghea universala şi mantuirea dumnezeiasca transpar cu putere chiar din al treila poem, pe care-l citam in intregime: ,,Stam pe muchia de piatra a lumii, / Jumatate dormind, / veghind pe jumatate, / Simtim, presemtim, / Potopurile mari, / Cutremurele de pamant, / Bombardamentele, / Tot mai aproape. // Isus pe crucea Lui / rastignit, / Ne saruta cu dor/Şi ne-aşteapta." Este acest scurt parcurs in cartea Flaviei Cosma, deja, un semn evident al maturitatii poetice, dar şi al ştiintei forarii in micro şi macro-universul acestui timp in care poetul sapa ,,Printre şoareci şi şerpi cenuşii," resuscitandu-şi, fara a ceda fizic mai devreme sau mai tarziu ,,nadejdile toate / In fantana oarba / Fara isvor" (poemul 4, Am Sapat toata vara).

Ei bine, şi totuşi poeta are timp pentru a privi soarele in fata ,,Cu aceeaşi pamanteasca bucurie", in formula in care prefera sa-şi surada sieşi ,,din ramele patrate, visatore". Poate, privind in urma sau inainte, ,,plansul in gat", ,,pecetile adanci" sunt doar ,,involburari" (poemul 6, Cand stanjenit imi opresc), ca visele ce dainuie cu solemnitate, vrajite, ,,Tacerea dintre noi" (poemul 7, Soarele timspie incinsa). Orizontul acestui suav şi aspru periplu liric in cosmosul bucuriei de-a trai, ca şi in cel al deşertaciunii omeneşti, foarte vizibil, uneori tributar doar simturilor, indiferent de invocatiile transcendente, face din poemele Jurnalului, o zestre de chemari, de ferestre spre peisajule auros, magic, in acelaşi timp subtil as existentei (poemele 8, 9, Toamna Genele roşii, in departare) fiind poate, la fel ca altele din carte, liniştitoare, uşor erotizate in substanta lor lirica. Doar poemul 12 (Ce straveziu e soarele) ce filtreaza soarele, ,,in boabele de struguri" şi produce decorul unor intrebari şi perceptii confuze, tratate cu ,,saratul de gheata al lumii" , ne reda chipul real, ,,printre vorbe / Cand intr-o lume, / Cand in cealalta". Evocarea continua in sensul unui lirism dens, a unui imagism foarte capabil de a monta/remonta sau dezlantui / redezlantui neaşteptate viziuni. Echilibrul launtric şi singularitatea vocii, dar mai cu seama zelul interior de a fi tu insuti in iureşul napraznic generat de cloaca neputintelor, fac din cele 49 de poeme un sufragiu existantial, menit a se topi pe nevazute intr-o autentica şi personala viziune: ,,Aceste ganturi se vor inchide cercuri, / Cu gratie dansand pe bolta albastrie, / Sfere misterioase, fosforescente, / stele visatore, / Rotunde curcubee. // Ca puii de luna / Pe cer lunecand, / Cand nea, / Cand ploaie, / Cand puf de pene de ingeri" (poemul 50, ultimul al cartii, Aceste file se for sfarşi in primavara).

Un duh aparte domneşte peste orice privelişte, o intuneca, o desfigureaza intr-o menajanta totuşi expresivitate, nu doar autentica cat originala, ce ,,curenteaza " liric, ca in poemele 14, 16, 17, 23, şi, de ce nu, in mai toate cate sunt. Antecedente ce vin dinspre Ion Caraion sau Geo Dumitrescu, dintr-o estetica ce prefigureaza, dincolo de aparenta cuminteniei, o dureroasa lehamite existentiala. O tristete metafizica inunda poemele, cu un aer de superioriatate, explodand in atingerea a tot ceea ce e in relatie cu dimensiunea umana: Si tutol e ca o ,,Urna sparta cu zgomot / din care, / Mii de stropi taşnesc, in vid lunecand, / Ca un buchet imens de inimi / perfect, lucitoare.//Golul se umple, dispare, / Sub inima mea multiplicata la infinit, / In zborlu-i marcand nefiinta / Cu raze de aur, stelare" (poemul 26, Cateodata imi explodeaza inima.

Somnul, da, pana şi somnul acopera jumatate din timupl existential, jumatate din curgerea raului, jumatate din frica, din frica in care adoarme pooeta intr-un frumos vis, ,,In caldul de mama, / In caldul de frate, / In cald aburit / De iubit" (poemul 30, Intotdeauna ma aflu la cald). Trecerea de la un mileniu la altul, tulburatoare, scurt circuitanta, vicleana, este doar o impresie vizionara, o aruncare ludica inr-un,,, al doilea meant." Un neant in care vantul a devenit turbat, şi in care ,,Dureri necunoscute strapung monotonia / Cu aspre, invizibile, pumnale." Este, fireşte, tot acelaşi semn de maturitate, de zbor poetic intre a fi şi a nu fi, intr-o lume in care ,,frica",ne insoteşte şi ,,ne muşca adanc". Ieşirea din teritoriul sperantei mereu amanate, din ,,capcana" neliniştitoarelor stari provizorii, contrafacute, tixite ,,Printre coloşii vineti ce alunga-n adanc armonia" (poemul 36, Ni s-a spus ca pe seara).

Este scandaloasa clipa prezentului, clipa de pe portativul lui astazi, incat poeta nu ezita sa constate: ,,Cum m-ai uscat Doamne, cu gerul! / Ce mi-ai dat oare sa beau, ce pelin, / De-am uitat setea apriga, / Coapsa fierbinte, / Surasul? // Cum o sa-ti mai primesc / darurile, Doamne, / Acum cand dupa multe ierni / Soarele voios / Incaleca dealul? (poemul 37, Cum m-ai uscat Doamne, cu gerul!). Este oare acest poem unul de referinta pentrul cel ratacit in aspra departare ca sa-şi vindece demnitatea ultragiata şi nemasura umbletului, a trairii umane. Singuratatea, ca singuratate poetica sau a poetului, are la Flavia Cosma o nuanta aparte, ea este apoi o proba de adancime a unui artist complex şi neaparat stapan pe mijloacele constructiei, cu o putere a trairii in care se impletesc exaltand convingator şi sec, bucuria şi liniştea unei impliniri prin sentimente innobilate de propria logica, de propria gandire, de anxietatea lumii in care traim.

Melodia versuliui are o vizibila sensibilitate, o savoare neliniştitoare, precum şi o desfaşurare estecita aparte, proprie poetei care ,,pozeaza" parca, in pasarea fericita din gand ce se concureaza pe sine insaşi, fara a neglija sa se bucure de ceea ce i s-a dat sa traiasca".

In fine, Flavia Coama işi traieşte realitatea sau irealitatea ca pe un vis, daruindu-se acestuia co toata puterea fiintei sale, cu toata intelepciunea anilor cu care, delicat, impreuna cu daimonul propriu a fericit peusjul liric.