În Braţele Tatălui

Recenzie de Alexandru Sfârlea

Poezia Flaviei Cosma din volumul apărut acum la Editura Cogito - În Braţele Tatălui - relevă o recurentă tematică după precedenta carte lansată tot aici la Oradea, publicată la aceeaşi prestigioasă Editură. Motivele - şi motivaţiile - lirice ale autoarei cunosc o delicată şi în acelaşi timp, densă osmoză: între o constantă prospeţime ideatică şi un imaginar poetic neostentativ. Sentimentul genuin al căutării de sine în alte vârste - ca şi germenii unei lucidităţi încolţind într-o perspectivă imediată - susţin un discurs poetic lipsit de sincope şi alergic la excesivităţi sensitive. Poeta se simte în largul ei - acutizat de fluxul meditativ - atunci când ardoarea trăirilor este atenuată prin recursul la memorie. Aceasta desigur, nu în detrimentul accedării la o expresivitate autentică, vibrantă, în majoritatea poemelor. Registrul poetic în care scrie cel mai adesea Flavia Cosma, substanţa însăşi a textelor sale, sunt străine aşa-ziselor fronde şi procedee - în speţă forme ale exacerbării derizoriului şi nonsensului - care fac ravagii "mizerabiliste" în poezia română de azi. Ea - poeta despre care facem acum vorbire - îşi racordează sensibilitatea cu o simplitate elocvent fertilă, prin care sensurile revelatoare se energizează şi conving. Flavia Cosma nu renunţă - nota bene - nici, pe alocuri, la ambiguizarea atent supravegheată a unor poeme, aceasta fiind de fapt o încercare, -- subliniez, reuşită, - de armonizare a profundităţii cu misterul: "Aud vocea mea, încercând să-mi reţină/Instabil, echilibrul,/Aud spaţiul, neantul/Intre noi fremătând./Gheara nopţii, vicleană,/Lângă casă scurmând./Pe vârfuri mă ridic/Şi mai cred că plutesc,/Nimicul se înalţă pe vârfuri/Odată cu mine,/Cercuri sonore se zbat/In oceanul adânc./Cât de lungă-i această născocită călătorie..." (pg. 41)

Dar ceea ce se cuvine relevat, cu osebire, -într-o empatizare a relaţiei text- cititor din volumul În Braţele Tatălui, --este, nu de puţine ori, o percepţie neliniştitoare şi intensivă a acelui fior existenţial ce se identifică ireversibil, cu extincţia şi uitarea. Ţi se induce - ca o ceaţă electrizată a simţurilor - starea în care dramatismul unei interogaţii nu exclude, paradoxal, un sens ultim, în aparenţă moralizator. Dar, într-o alertă a sinelui care ia în piept şi -- relativizează - intangibilul, tragismul neantizării şi izbăvitoarea, totusi, împăcare de sine. Citez ca argument poemul Foarte Bătrâni, Bătrânii... (pg. 16):
Foarte bătrâni, bătrânii,/Şi pruncii, nou născuţii,/Impart în mod egal/Aceeaşi pierdută privire./Pe unde împreună se petrec?/Şi unde se-ntâlnesc,/In care prea-mărire?/Statura, culorile, glasul,/Se cern, rând pe rând, mai la urmă,/După cum bate vântul prin eternitate,/După cum gheara timpului scurmă./Dumnezeu ti-a promis/Şi te lasă s-alegi/Din livada strămoşilor/Şi hibe şi daruri;/Neastâmpărul, nimicnicia,/Trufia, laşitatea,/Curajul, bucuria./In pieptul mic din toate cele-aduni/Şi creşti cu ele mai drept sau mai strâmb,/Ca să le-napoiezi când vine ceasul/Pe pragul înalt de pământ./De ce atunci muritul/Ne face-atâta silă?...

Flavia Cosma este o poetă importantă nu doar în diaspora, ci şi în cadrul poeziei române contemporane, demnă de atenţia şi respectul criticii literare, ca şi deopotrivă, ale cititorilor.