Prolog

Timpul...Să treci prin viaţă cu timpul pe umeri...Ce curioasă creatură mai e şi timpul! Cum se instalează el pe nesimţite în vieţile noastre, capricios şi imprevizibil! Câteodată se extinde, devine de necuprins, o masă imensă şi vâscoasă răspândind în juru-i atâta tristeţe, şi, ca pe o podoabă de preţ, nesfârşite ore de aşteptare... Alteori dispare cu desăvârşire ca prin farmec, mai ales când e vorba de a-ţi asculta bătăile inimii. Ca şi acum... Ca şi alte dăţi… Ca de fiecare dată când revin în România.

Revenirile astea ale mele nu mai sunt o chestiune de timp, ele mă readuc în acelaşi punct al existenţei, de parcă n-ar fi trecut 30 de ani de când am plecat. Mă găsesc şi acum ca şi atunci, cu inima răsucindu-mi-se suspendată în vid, cu ţipătul lipit de cerul gurii, cu arsura din suflet mare, nevindecată, fumegând şi mirosind a carne arsă, a cenuşă. Acum şi atunci, azi şi cine mai ştie când, cu ani in urmă...

De ce mai vin în România? Familie nu mai am, prietenii mei sunt morţi sau plecaţi şi ei care pe unde. Mai vin pentru că în afară e hăul. Pentru ca aici este viaţa fără timp, tinereţea fără bătrâneţe... Cel puţin pentru mine.

Nu beau, nu fumez, nu umblu după femei, nu mai umblu, mai bine zis. Dar sunt mereu atras de România. Se pare ca singurul meu viciu este România.

Imi place să iau trenul şi să colind... In compartiment ai chiar impresia că stai pe loc. Trenul te leagănă calm, liniştitor, ca braţele mamei, si te ameţeşte blând, ca şoapta de aur culeasă în fugă de pe buzele iubitei. Din goana lui, viaţa se desfăşoară fără probleme, trecându-ţi în viteză, uşoară ca fulgul, pe dinainte. Munţii, dealurile, răsărituri orbitoare de soare şi mai ales oamenii, ancoraţi în livezile lor efemere, trebăluind pe lângă case, mergând undeva cu pas hotărât sau şovaielnic, Mergând...

Regăsesc oraşul zbaterilor tinereţii mele, străzile puţin aplecate într-o parte, ceaţa, primăverile mofturoase, uneori prea calde. Regăsesc crengile flexibile ale sălciilor fluturând în bătaia vântului. Păşesc pe caldarâmuri aproape carosabile, de curând reparate, pe lângă casele cu găteli noi, strălucind ca nişte mirese. Blocuri, bloculeţe, vile, sau pur şi simplu case, se construiesc mai peste tot, acoperind gura ştirbă a oraşului meu cu o proteză savantă. Metroul, cam murdar, străbate distanţele în viteză, tăind oraşul în fâşii drepte, paralele, perpendiculare. Intreprinzători din toate colţurile lumii se îmbulzesc să întemeieze aici dinastii profitabile, mai ales imobiliare. Mânate de forţe inexplicabile preţurile se umflă ca gogoşile calde. Suntem, adică ei sunt, în plină campanie electorală, o campanie ce cade uşor în derizoriu. La fiecare colţ te întâmpină un cort electoral, afişe, şi nenumărate hârtii colorate pe care tineri liceeni, plictisiţi şi slab plătiţi ţi le vâră sub nas, îmbiindu-te şi zâmbind în mod insistent. Unii mai inventivi îţi oferă becuri în cutii cu poza candidatului, ca să te lumineze cică... Peste tot vezi firme în limba engleză, uneori pronunţate greşit dar afişate cu zel, de bună credinţă. Viaţa trepidează, timpul costă bani.

Din camera mea îngustă de hotel urmăresc la TV ştirile zilei. In sate mustind de ură vicleană, grupuri de bărbaţi aparţinând partidelor politice adverse se încaieră. Feţe tumefiate cu nasuri cârpite în grabă, te privesc triumfător de pe micul ecran. Facem şi noi ceva, par a spune ele, contribuim, scriem istoria. Vin la rând ştiri despre pruncucideri, mai vechi dar de curând dezgropate, sau mai noi, neîngropate încă, violuri, accidente de maşină. Un reportaj despre oameni obişnuiţi să ceară agresiv de pomană îmi atrage atenţia. Reporterul vorbeşte cu patos despre moştenirea comunistă. (Una dintre ele, aş zice eu).

Femeia în cauză locuieşte într-o cocioabă unde plouă, şobolanii mişună, şi ea vrea o casă nouă de la primărie, de la Televiziune, de la orişicine. Are patru băieţi mari, aşezaţi pe la casele lor. Nu-i trece prin cap să ceară de la ei.

Un diplomat român îşi mărturisea uimirea în faţa repeziciunii cu care se schimbă toate în România. De câte ori mai vine pe acasă poate număra cel puţin zece lucruri noi, dintre care patru bune. Societatea se mişcă, trăieşte, afirma el.

Da, se pare că asta-i formula, să continui a trăi, să circuli, să-ţi găseşti un motiv, fie el şi artificial. Da Ana, dar eu am un motiv foarte real. Vin în România la 20 de ani de la evenimentele din Decembrie 1989, ca să te vizitez la cimitir, să mă aşez pe marginea patului tău de piatră, să stau cu tine, să mai vorbim. Trebuie să-ţi plătesc şi taxa anuală de mormânt, că altfel te pomeneşti că mai îngroapă ăştia unul peste tine, ştergându-ţi definitiv urma. Şi mai am o speranţă, cam absurdă ce-i drept, să mor şi eu în România, şi să mă las îngropat alături de tine. Şi dacă nu eu, măcar cenuşa mea. Căci din toate, doar cenuşa se alege. Din cei plecaţi dincolo de moarte rămâne doar gestul, inefabilul, o idee ce le-a străbătut cândva conştiinta, ca şi zicala asta pe care nu reuşesc să mi-o şterg din minte:
Cel care arde, nu putrezeşte.

Ies iar pe afară, mă îmbăt de aromele răscoapte ale oraşului, mă plimb pe străzi, rătăcesc pe străzi mai bine zis, trec printr-un cartier de vile baroce, mari şi pline de farmec, care se sfărâmă sub mâna uşoară a vremii. Tencuiala se adună în valuri pe treptele largi, primitoare. Azi cade un colţ, mâine un basorelief, poimâine o ţiglă, două, totul se spulberă. Şi trecătorii se îndepărtează suspinând. Ca şi atunci, în ţara străină unde viaţa mea începuse a se spulbera încetul cu încetul, fărâmă cu fărâmă…