Cântece la Marea Egee

Marea răscoleşte amintiri, gânduri şi vise care zac adânc în subconştientul poetei şi care, în graba vieţii cotidiene, nu au şansa să iasă la iveală pe primul plan şi sunt condamnate la uitare.

Noaptea de cerneală înghite depărtarea;
"Marea, plămân albastru, respiră zgomotos,
Vântul răscoleşte adâncuri de memorii;"
(Cântece... 13)

şi de asemeni:

"Amintirea mă poartă de mână-
Visul pierdut revine călător;
O, albă lumină!
O, umbră divină!"
(Cântece... 8)

Într-un interviu anterior, Flavia Cosma, o minunată poetă creştină, spunea:

Mă simt în siguranţă când mă aflu în mijlocul atâtor frumuseţi divine, şi consider că inspiraţia este tocmai această legătură între Dumnezeu şi noi, oamenii, ca un moment de graţie în univers."

Nu e deci de mirare că autoarea, aflându-se în insula Rhodos în faţa infinitelor taine ale naturii, îşi înalţă gândul cu admiraţie şi cucernicie spre Creatorul ei, înspre marele Lui mister, despre care Albert Einstein spunea:

"Aş dori să cunosc gândurile lui Dumnezeu. Toate celelalte sunt detalii."*

Poeta exclamă:

"Şi tu, oglindă veşnică,
Ochi infinit, albastru,
Atoteştiutor!
Atâta frumuseţe mă orbeşte,
Graiul surprins, pe buze-amuţeşte;
Eternitatea nu-ncape-n cuvinte,"
(Cântece... 8)

Împreună cu Flavia Cosma suntem martori la toate ipostazele mării, de la vijelii tumultoase până la stări de calm şi pace lăuntrică, către care tânjeşte orice creator de valoare:

"Când şi când marea ia forma unui lac,
Transparent şi tandru, învelind corăbii,
Nici un val, nici o undă nu tulbură mătasea verzuie;"
(Cântece... 36)

Uneori, când autoarea îşi confruntă reacţiile cu cele ale naturii, aceasta îi oferă un confort sufletesc, o justificare în plus a punctului său de vedere:

"Nu-i nici o greutate să fii singur;
Arborii semeţi sunt singuri totdeauna;
Singur e soarele arzător pe cer,
Singură-i pe bolta albastră
Şi luna."
(Cântece... 37)

Precum vedem, natura are o influenţă enormă asupra stărilor sufleteşte ale poetei, îi îmblânzeşte tristeţile şi îi stârneşte energii noi, de o intensitate deosebită. Iar, uneori, această fascinantă osmoză între poetă şi natură duce la momente de extaz. Pur şi simplu, poeta, cu o autentică plăcere şi o măiestrită imaginaţie, tratează natura ca pe un partener uman, cu care dialoghează, se confruntă, ba cu sfială, ba cu admiraţie, sau chiar cu un curaj deosebit.

"Valul mă prinde,
Mă duce în larg;
Va trebui să-i dau ceea ce-mi cere:
Pielea fierbinte,
Sânul de piatră,
Inima zbătându-se-n piept
Înspăimântată.

Valul mă prinde,
Mă duce departe,
Cu braţul puternic şi ochi de smarald;
Strângându-şi lângă sine
Cetele de fluturi şi îngeri vagabonzi,
Sătulă, marea aşteaptă."
(Cântece... 12)

Capacitatea Flaviei de a trăi stări de euforie până la extaz, nu reduce cu nimic puterea lucidităţii sale. Într-un cuvânt, Flavia Cosma este în aceeaşi măsură romantică şi lucidă. Ea încearcă să se apropie de esenţa adevărului despre viaţa zilnică a insulei şi despre condiţia umană în general, deoarece în mijlocul naturii trăiesc oamenii care o respiră permanent, o adoră din când în când în momente de scurt răgaz, sau trec în grabă fără să o observe, copleşiţi de gânduri şi griji, dar ea, natura, - un dar Dumnezeiesc - , li se oferă cu puterea sa gigantică şi imensa ei frumuseţe, fără să le ceară nimic în schimb.

"La ţărmul acesta
Am venit să m-ascund,
Aici unde nimeni
Nu mă cunoaşte încă,
La umbra durerilor trăite de alţii,
Si a crucilor albe,
Săpate în stâncă."
(Cântece... 19)

Irena Harasimowicz-Zarzecka, PhD